[Guest Post] Pretuieste Romania Frumoasa: Ecaterina Trinca

06/06/2021

Am avut norocul să fiu crescută de doi părinți care au văzut și realizat frumusețea României înainte ca eu să o fac. Doi oameni care au prețuit și încă prețuiesc țara aceasta mai presus decât oricare alta. La vârsta de 9 ani îmi era mai familiar drumul spre Cheile Bicazului și Lacul Roșu decât cel spre casă, într-atât de mult explorasem toată zona respectivă.

Am parcurs alături de ei drumuri pe care azi nici măcar nu mi le mai amintesc. M-au dus în locuri în care ulterior, om mare fiind și eu, m-am întors convinsă că nu mai fusesem niciodată, doar ca să exclam – ”ah, dar eu am mai fost aici!”. Mama avea un entuziasm aparte legat de aceste deplasări ale noastre și n-am înțeles la vremea aceea de ce. Ajunsesem să petrec mare parte din drum dormind pe bancheta din spate, înghesuind-o pe sora mea mai mică într-un colț, în timp ce recurent se auzea ”Trezește-o pe Katy să vadă peisajul.”

Mulți ani mai târziu am înțeles: trebuie să fii treaz, altfel trece peisajul pe lângă tine. La fel ca viața. 

Nu am fost niciodată un copil al drumețiilor montane. E o opinie nepopulară și s-ar putea ca unii să strâmbe din nas, dar nu văd muntele ca ceva ce trebuie ”cucerit”, nici ca un refugiu, nici ca ceva ce trebuie urcat pentru satisfacția priveliștii din vârf sau personală. Dintre toate formele de relief care îmbogățesc România, mereu m-am uitat înspre munți ca fiind cei care ne păzesc, cei curajoși, care se luptă cu vânturile și frigul de sus, cei duri, stâncoși. Și am decis să-i las să-și facă treaba, fără să fac verificări la fața locului. Poate că, în câțiva ani, când mi-am terminat lista de cuceriri cu care sunt confortabilă, voi porni și spre munți. 

Îmi place liniștea naturii, culorile, sunetele ei, felul în care mă calibrează emoțional. Da, recunosc că întâlnirile mele cu natura s-au rărit începând de la 14-15 ani, când m-am retras din escapadele cu familia pe motiv că ”sunt mare acum”, dar în ultimii ani am început, de bunăvoie, să explorez din nou. Și e adevărat că fiecare loc e aparte în felul său, la fel ca noi, oamenii, însă cu Rimetea (Torockó), o comună de care sigur ați auzit, din județul Alba, simt că am clădit o relație foarte strânsă. Și când zic asta, mă refer la ”atât de strânsă încât dacă mi-e poftă de kurtos merg până la Rimetea să-mi iau, nu până în Parcul Central din Cluj.”

Da, n-au eu sfaturile la mine când vine vorba de drumeții, dar la capitolul recomandări gastronomice, bazați-vă pe mine și pe lunga mea experiență de degustător în cadrul ClujLife.

N-am urcat spre Colții Trascăului și Piatra Secuiului, ori Grota Studenților, Minele de Fier Medievale, Ardașcheia și Vârful Ugerului. Nici măcar la Cetatea Colțești. Pentru mine, adevăratul spectacol e să mă uit de jos în sus, nu invers. În sat mă simt ca poposită într-o altă lume, cu cel mai frumos view desfășurându-se nestingherit în jurul meu. După ce mă alimentez cu kurtos local, pornesc cu pătura sub braț spre marginea satului. Acolo, pe iarba verde, cu soarele dogoritor de vară, alături de cineva drag, acesta e singurul sens pe care-l caut în viață: să nu am griji și să pot împărți momentele frumoase. 

BONUS TIPS:

1. Poza mainstream pe care o are toată lumea din Rimetea, la un geam / balcon, e făcută la Muzeul Etnografic. Dacă poarta se poate deschide, intrați în curte, urcați scările de pe partea stângă și imediat ajungeți la locul cu pricina. 

1. Când vă lovește foamea serios, mai parcurgeți câțiva kilometri și ajungeți la Conacul Secuiesc. N-ați mai mâncat nicăieri în Transilvania cu așa priveliște, credeți-mă. În plus, la plecare, puteți profita de standul celor de la Lactate Torokoi și pleca de-a dreptul împliniți acasă. 

Cred că de asta îmi place mie așa mult la Rimetea: niciodată nu mă întorc cu mâna goală. Sau cu sufletul.